Bogdan Nicolai

Mi-am scos toate chipurile la vanzare pe Aleea Pelesului. Trecatorilor li se facea mila si cumparau cate unul. Eu primeam banii, iar ei, in schimb, primeau promisiunea ca niciodata nu voi mai face moaca pe care au bagat-o in plasa, care de-acum le apartine. S-au vandut numai chipurile mele triste: chipul de la moartea bunicului meu, cel de la moartea unchiului meu, de la pierderea unor prieteni buni, feţele esecului, ale spaimei traite in copilarie inainte de a intra in spital, expresiile raului.

S-au vandut ca painea calda panze albe in forma de buze, nas, gaurite la ochi si reliefate la sprancene, panze pentru care nu s-au folosit culorile sperantei. Ramas doar cu portrete vesele, noaptea m-a insotit spre casa. Am venit din nou a doua, a treia zi, dar nimeni nu-i dadea nici macar un leu celui ce-si vindea viata cu zambetul pe buze. Le-am strans intr-un final pe toate, le-am bagat la loc in sac si am pornit spre Bucuresti. Unde sunt deseori numit nebun.

Acum cateva luni, la iesire din HMV, la Londra, Leo scoate din punga plina de CD-uri, unul alb, simplu, cartonat, cu o fata frumoasa pe coperta si imi spune: “Revelatia anului, co*ie!” (Asta trebuia sa fie understatementu’!). M-am uitat inca o data in plasa mea, apoi in a alui. Aveam muzica mea, artisti despre care am tot scris. El, ultimul Block Party, Mercy-ul lui Duffy, single d-abia aparut p-atunci, un Best Of Depeche Mode, Forth-ul innorat al celor de la Verve si Best Of Radiohead (editie speciala 2XCD). Toate imi placeau. Pe ultimele doua mi le luasem si eu. Erau trupe care primesc ok-ul nostru la sedintele muzicale, aproape fara a le mai asculta piesele. Doar ca Leo avea si foarte multe ciudatenii. Asa ca, in grandoarea mea de c*c*t , mi-am spus ca daca n-am auzit de ei, sunt nashpa, freak, pul@ si am schimbat subiectul in stilul Nicolai Omul Zeppelin: “Bagam un Fish & Chips?”

Mai dam vreo trei ture de soare, asa, ascunsi dupa nori si ne intoarcem acasa. Explozia incepe: The Age Of The Understatement, piesa care da si numele albumului, in heavy rotation pe NME (TV-ul), cronici super-bune in NME (revista), care-i numeste noii McCartney & Lennon, isterie pe net, festivaluri mari la care tipii erau ingrosati pe afis. Vinerea, in Fire, unde Leo pune muzica, vad ca se lipesc cucoanele in tenisi cu tatele de pupitru si intreaba cu o curiozitate isterica: “Cine-s astia??? Cineeeee?????”. Apoi iese si clipul la Standing Next To Me, si, de curand, la My Mistakes Were Made For You, ambele excelente. Raman mut! Le bagam si pe MTV rapid, la greu. Intre timp am aflat ca The Last Shadow Puppets este rezultatul intalnirii istorice dintre celebrul Alex Turner, solistul de la Artic Monkeys si Miles Kane, solistul de la The Rascals.

L-au luat cu ei si pe producatorul, tobarul si compozitorul James Ford si au facut, in doar cateva saptamani, ceea ce eu numesc cu mana pe inima CEL MAI BUN ALBUM AL ANULUI, CEL MAI ASCULTAT ALBUM DIN MASINA MEA, PROIECTUL CU CEA MAI PUTERNICA PERSONALITATE. Daca ar fi sa-i fac o prezentare in stil teleshopping as spune: “Te-ai saturat de albumele care au maxim doua piese bune? Nu mai suporti melodiile lungi cu mesaje expirate si neinspirate? Vrei poezie pura cu stari fantastice in loc de rime penibile si fortate? Vrei sa cunosti in detaliu femeia, asa cum ar trebui sa o cunosti, cantata bine, dulce-amar-dulce?

Acum ai The Age Of The Understatement, primul si poate ultimul album The Last Shadow Puppets. E incredibil, dar iti vor placea la nebunie 9 piese din 12: The Age Of The Understatement, Standing Next To Me, The Chamber, Only The Truth, My Mistakes Were Made For You, I Don’t Like You Anymore, In My Room, The Meeting Place si Time Has Come Again! De celelalte trei piese, te vei indragosti dupa a treia-a patra ascultare. Doua voci verzi, care se completeaza atat de bine incat nici nu stii cand a terminat Alex si cand a inceput Miles, ritmuri sixties, de toba si chitara, asezonate cu viorile de la London Metropolitan Orchestra.

Suna acum, oriunde in lumea asta unde ai un prieten si roaga-l sa ti-l trimita, pentru ca il gasesti oriunde (si pe prieten si pe album), numai la noi nu! Suna acum si vei primi gratuit senzationala carcasa de carton si un booklet cu versuri si poze din alte vremuri.” Saptamana trecuta, baietii anuntau intr-un interviu ca aventura s-a terminat si ca fiecare se va intoarce la sotia lui. Miles Kane a lansat un album cu Rascals pe care trebuie sa-l cante, iar Alex Turner intra in studio pentru noul Artic Monkeys.

Un DJ celebru, despre care au vorbit si cei de la Faithless, mixeaza acum ziua cu noaptea, intr-un after hours. E ora la care nici cainii nu mai latra. Si Pipa ma priveste nedumerita. Nu are curaj sa intepe linistea asta cu un mieunat. “De ce dracu te-ai trezit de acum”, pare sa ma intrebe cu ochii aia mari. Taci, fa, ca te mananc! Esti atat de scumpa, atat de frumoasa! Pornesc laptopul, imi pun castile si ascult, cu trei ore intarziere, “3 am”, discul lui Silent Strike cu Lucian Ban si Alex Harding. Oau! “Off Course” suna excelent. Ma trimite pe plaja. Iar “Asian Paper Circus”, track-ul nr. 6, ma ajuta sa raman acolo. Ma gandesc putin la ora asta. De ce sunt treaz? Iar daca sunt trez, de ce nu gandesc limpede? Ma intorc imediat. Ma duc sa-mi pun un pahar cu apa minerala.

Acum e mai bine. Pot vorbi despre 6 a.m. cu coerenta (atata cata e in general) de la mijlocul zilei. Acum vreo 23 de ani ma trezeam la ora asta si plangeam mult, mult de tot, pana cand tata ma plimba cu un fotoliu mare prin toata casa ca sa tac dracului. Acum vreo 20 de ani, intr-o dimineata, tot la sase, am facut o criza de hernie inghinala si m-au operat de urgenta la Campina. Acum vreo 16 ani, cam pe-acum ma trezeam ca sa plec la scoala. Eram in clasa I. Mama si tata o zbugheau la munca si lasau o vecina casnica, tanara (pe la vreo douazeci), ca sa-mi dea de mancare, sa incuie, sa se asigure ca ma spal etc. Imi vedea putza zilnic, asa, intamplator. Pe atunci ma frustra putin, probabil pentru ca nu umblam cu femei maritate si nici ele cu mine. :)) Dupa ce ma imbracam, o dadeam afara din casa ca sa-mi fac rugaciunea in liniste, iar cand ieseam pe usa o chemam sa incuie. Acum nu-mi mai fac rugaciunea dimineata si ma simt putin vinovat. Uneori cred ca e de ajuns sa-ti atarni o cruce mare de lemn la gat si sa discuti cu Dumnezeu 5 minute inainte de culcare. 6 a.m.! Eram in trenuri si in autocare acum vreo 8-10 ani. Cu totii dormeau, eu nu. Tineam cate o fetita de varsta mea in brate si ascultam la casti Metallica si Vanghelis si Joe Dassin si alte tampenii numai bune pentru diminetile in care soarele, iesit pe jumatate din pamant sau din mare, merge cot la cot cu tine spre “TU nu intelegi inca UNDE”. Acum 4-5 ani, la sase dimineata, plecam din Pro FM, dupa un program lung, program de proba, care incepea la ora zero. Ma intalneam cu DJ Escu si cu Claudiu Sara la lift. Ei veneau, eu plecam. Faceau radio foarte bine p-atunci. Aveau acea energie si acea speranta pe care ti-o pierzi cu timpul. Ei inca fac radio destul de bine, iar asta-i minunat. Era asa de ciudat! In ochii oamenilor din autobuz citeai numai “Astazi voi face chestia asta!”, iar in ai mei doar “Oare a fost ok in noaptea asta?”. Tarfa mediatica ce sunt! Astazi… astazi… ma bag in dush, ma imbrac si plec sa scriu ceva in cafeneaua aia care-mi place mie din Pasajul Villacrosse. Poate ca am sa mai citesc si cateva pagini din “Platforma” lui Houellebecq, o carte care chiar ma distreaza. La zece voi fi in MTV sa prind Top 10 @ 10 “Black”. Voi bea inca o cafea la bucatarie sau pe terasa cu Leo si cu Carol si cu Silviu si cu Costica si cu Andreea si cu Alina si cu Georgiana si cu Irina si cu Lucia si asa reincepe totul. Buna dimineata!