Bogdan Nicolai

De vreo doi-trei ani ma holbez la expozitii si proiectii la MNAC. De vreo doua-trei luni ma duc acolo in diminetile de week-end ca sa sorb din cafea si sa degust idei si culori prin wireless. Acum vreo doua-trei saptamani am devenit brusc nelinistit la sosirea in cafenea a lui Emil Brumaru. S-a asezat la bar impreuna cu un prieten la fel de tanar la spirit. S-ar putea sa fi fost chiar Fanus Neagu. S-au amuzat copios o jumatate de ceas.

Sa le intrerup discutia? Sa ma duc sa ma inchin la el ca la un zeu, asa cum am facut acum cativa ani cu Florian Pittis in pasajul Villacrosse? Pe mess, Georgiana, ma incuraja: „Du-te, coaie, fa-l fericit pe Brumaru! Iti dai seama cat de mult se va bucura cand va vedea ca vine un pustan si ii spune ca il admira si-l citeste?!”

N-AM AVUT CURAJ. Am luat pana acum sute de interviuri, multe dintre ele, unor oameni care imi zambeau din posterele lipite pe usa camerei mele cand eram mic.

Insa am si eu limitele mele. Uneori mi se pune un nod in gat si simt cum raman fara sange-n pula. Am fugit acasa si am recitit „Submarinul erotic” si blog-ul Hobbitului. Am gasit si un interviu belea in Cotidianul. Iar saptamana urmatoare am dat intr-o librarie din Sinaia peste geniala Poveste a boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu.

Am citit-o si am rascitit-o cu interesul cu care ai rasfoi sexul – hai sa-i spunem „pizda”, ca sa nu ma acuze maestrul de pudoare prematura – celor doua personaje: Tamara (Tamariuska, Tamy) ce „se zbate-n pula ca-n povesti/ in plase fabulosii pesti” gemand „precum o zana dalba/ Prinsa-n vazduh si desfacuta/ De-o raza, soarele s-o futa” si Porcuta Satanici „cu cinci lindici” careia ii dedica sonete misogine numai bune de pus pe beat de Cheloo de la Parazitii: „Astazi o faci pe Doamna, vesmintele te-mbraca/ Penibil, ca pe-o iapa-o pereche de chiloti.”

Ce e violent, vulgar in lumea noastra, in lumea lui e imbracat in piele fina de femeie: „Crapa-ti-ar curu-n doua buci frumoase/ Plezni-ti-ar pizda-n patru buze moi/ Femeie, teleguta de matase/ Cu rotile-nmuiate in oloi”. Grotescul devine sublim la Brumaru: „Iar ochii ti-i voi scoate la sfarsit./ Si unu-n cur, cel’lalt in pizda trista/ Ti-l voi baga, sa poti sa vezi, cumplit,/ Acele parti ce-atat m-au fericit”.

Poezii precum Tamariuska cu salele ei plate fac cat cel mai bun roman erotic si cel mai bun film deocheat la un loc, atat ca scenariu, cat si ca regie si imagine. Pretioasa carte verde cuprinde intr-o ordine aproape dadaista rondeluri, sonete, desene de Dumitru Gorzo, poeme, scrisori, scurte povestioare-n proza, pasteluri, „tamarete” si chiar cantece dedicate lui Apollinaire, lui Anton Pann sau Marchizului de Sade, care devine si personaj a lui Brumaru.

Din Povestea boiernasului de tara si a fecioarei… ii poti citi noii iubite miercurea la patru dimineata. E un volum pe care il pot rasfoi pustanii de clasa a opta in recreatie razand in hohote si grabindu-se apoi spre casa ca sa faca in baie ce faceam cu totii la varsta lor si inca mai facem si acum… in pula noastra de rusinosi.

Un volum care sfideaza printr-o creativitate debordanta cliseele despre dragoste si sex impuse de o societate din ce in ce mai vulgara – dar, paradoxal, din ce in ce mai pudica si mai limitata – sau de scenaristii de la Hollywood, aflati intr-o permanenta greva (mentala), cu creierul mic blocat in pozitia misionarului peste creierul si mai mic.

Marturisesc ca fac aceasta scurta recenzie fara sa fi “sfarsit” inca “Sfarsitul unei iubiri”. Dar nu e chiar o tragedie, nu-i asa? Cred ca e chiar “profi” sa vorbesc despre o carte cand am citit numai 80% din ea. Prins intre pagini, in mijlocul actiunii, am, in acest fel, credibilitate mai mare, transmit cu dinamism, ca un reporter de razboi ce relateaza live dintre transee.

Dragostea ca un razboi, razboiul ca o iubire, amorul si lupta, cele doua trairi atat de intense incat duc la (auto)cunoastere deplina. Exact ca-n “Ultima noapte de dragoste…” a lui Petrescu. Da, si iubirea din acest roman si lungul ei final se desfasoara tot pe timpul razboiului, atata doar ca personajele nu sunt “inrolate” propriu-zis, desi, sunt grav afectate la un moment dat, devenind victimele unei supravietuiri.

Maurice Bendrix este un scriitor apreciat si tot ce vrea initial de la Sarah sunt cateva informatii generale despre viata sotului ei. Henry este un inalt functionar public, ca si personajul romanului la care Bendrix lucra. Cum ajunge Sarah sa-l insele pe Henry cu Maurice? Hmmm… de aici lucrurile devin interesante, iar cartea plina de intelepciune.

Sahar il atrage pe Maurice cu FERICIREA: In anii aceia fericirea aproape ca disparuse din cauza furtunii care se aduna la orizont. O mai puteai afla la oamenii beti, la copii si rareori altundeva. Iar Maurice o cucereste definitiv pe Sarah oferindu-i atentie, admiratie si dragoste. Pentru aceste trei pietre rare femeile sunt in stare sa se refugieze in bratele altcuiva. Iar cand in casnicie nu mai gasesc nici una dintre ele, fuga lor mai poate fi numita tradare? Nu, in nici un caz. Poate dezertare, dar nu tradare.

Nu pot sa fiu singura cu Henry pentru tot restul vietii, sa nu ma admire nimeni, sa nu-si piarda nimeni capul dupa mine, iar eu sa-l ascult cum vorbeste cu alti oameni si sa ma fosilizez sub ploaia cuvintelor ca stalagmitele din grotele din Cheddar, scria Sarah la un moment dat in jurnalul ei. Monotonia avanseaza precum igrasia innegrind treptat caminul, cuvintele sunt reci si umede, iar Sarah simte cum se sufoca.

Discutiile pe care le poarta cu Henry au ca subiect doar cariera lui. El simte nevoia sa o protejeze si ii cere in schimb confirmari ale opiniilor sale (mai ales profesionale). Iubirea lui devine una parinteasca. Henry si-a luat zi libera de la birou. Nu stiu de ce. M-a invitat la pranz la restaurant si ne-am dus la National Galery, am luat cina devreme si am mers la teatru. Era ca un parinte care vine la scoala si-si scoate copilul in oras. DAR COPILUL ESTE EL.

In dorinta nebuna de a-si simti inima pulsand si sexul fierband din nou, Sarah isi inseala sotul fara remuscari, iar Henry ajunge pana in punctul penibil in care este protejat chiar de amantul sotiei sale: Henry si-a primit tava stand in capul oaselor, rezemat de doua perne, in halatul sau verde de lana, iar noi, in camera de jos, pe parchetul tare, sprijiniti pe o singura perna si cu usa intredeschisa, am facut dragoste.

In momentul culminant a trebuit sa-i astup Sarei usor gura cu palma ca sa amortizez acel strigat ciudat, trist si furios, de abandonare totala, de teama sa nu-l auda Henry. O alta noapte de dragoste se incheie prematur cand cladirea alaturata este bombardata. Maurice coboara ca sa vada daca mai este cineva la subsol, iar o noua explozie il ingroapa sub o usa, sub moloz si bucati de balustrada. Sarah coboara disperata si ii vede doar mana impietrita, iesita de sub usa.

Disperata, aceasta atee convinsa isi ridica pentru prima oara privirea catre cer “vanzandu-si” sufletul: Iubite Doamne, ajuta-ma sa cred. Ajuta-ma! Sunt o tarfa si o prefacuta si ma urasc. Nu sunt in stare de nimic. Fa-ma sa cred! Fa-l sa fie viu si o sa cred. Da-i o sansa. Lasa-l sa-si aiba fericirea. Fa asta si o sa cred. Il iubesc si voi face orice daca Tu il readuci la viata. O sa renunt la el pentru totdeauna, numai lasa-i sansa sa traiasca.

Iubirea este mult prea mare, iar renuntarea poate fi numai fizica, nu si sufleteasca. Ideea ca oamenii se pot iubi fara sa se vada unul pe celalalt strapunge romanul in mai multe locuri; ei il pot iubi pe Dumnezeu toata viata fara sa il vada. Divinitatea “accepta” aceasta intelegere perfida si atunci el a aparut in usa si era viu si mi-am zis in gand ca acum incepe agonia de a fi fara el si mi-am dorit sa fie din nou mort sub usa.

Despartirea transforma viata Sarei intr-un desert in care il are alaturi doar pe Dumnezeu. Despartirea transforma iubirea lui Maurice in ura. El nu primeste nici o explicatie si atunci se vede obligat sa caute singur, sa afle. O banuieste de o aventura cu un al treilea, iar ideea asta il innebuneste atat de tare incat il face sa apeleze la un detectiv. Perkis, barbatul mereu serios, meticulos, ciudat, care isi initiaza fiul in aceeasi meserie, devine pata de culoare a romanului. Teama permanenta de a nu da gres in fata progeniturii il trasforma intr-un personaj comic.

Rugaciunea si dorinta se imbina intr-un mod ciudat. Pacatul si credinta devin unul si acelasi, ca la Madelene a lui Herzog. Si apoi ne-a spus ca in Evanghelii Hristos n-a pretins niciodata a fi Dumnezeu, dar ca Hristos a existat ca om si, in orice caz, ce conteaza Evangheliile in comparatie cu durerea de a astepta intruna fara a-l vedea pe Maurice?, se intreaba Sarah. De cealalta parte a despartirtirii, Maurice racneste: Tu ai distrus fericirea noastra, asa cum seceratorul spulbera ascunzatoarea unui soarece: Te urasc, Dumnezeule. Te urasc ca si cum ai exista.

Parisul, pesimismul, poezia

Cartea pe care George Orwell o considera drept “cel mai important roman al anilor ‘30”, pe care Samuel Beckett a ridicat-o la rang de “eveniment monumental al literaturii moderne” a fost interzisa in SUA pana in anii ‘60 cand a reusit, in urma unui proces, sa sparga barierele legii pornografiei. De fapt, un autor care a evadat inca din perioada interbelica din genurile literare clasice, desprinzandu-si piciorul din lantul cliseelor si lasandu-si in celula bila de fier a pudorii, a spart absolut toate barierele. Autobiografie, filozofie, sexualitate, critica sociala, suprarealism, toate sunt asezate perfect, ca in camara bunicii, pe rafturile sinceritatii si ale normalitatii.

Henry Miller, personajul lui Henry Miller, este un scriitor american inca nerecunoscut (in realitate, primul sau roman, este publicat pe banii celebrei sale amante, Anais Nin), muritor de foame in Paris. Dupa o casnicie de sapte ani cu Mona, sta acum pe unde apuca, se culca cu Germaine, de a carei “tufa” este indragostit, Claude si alte prostituate. Ar face orice pentru o masa calda. Practic, totul se invarte in jurul mancarii, foamea este cea care il obliga sa cutreiere Parisul in cautarea unor noi oameni cu suflet mare.

“Viata, spunea Emerson, consta in ceea ce un om gandeste toata ziua”. Daca-i asa, atunci viata mea nu este altceva decat un intestin gros. Nu numai ca ma gandesc la mancare toata ziua, dar o si visez noaptea, afirma disperat Henry, care, le scrie mai multor cunoscuti cate o scrisoare in care le propune sa-l primeasca la cina o data pe saptamana. Aproape toti il primesc bucurosi, ii pun pe masa bucate alese, discuta despre arta, iar cu timpul se descotorosesc de el ca de o masea stricata. La unii renunta chiar el pentru ca si saracul are mandria lui.

Henry isi ia un job de corector, insa castigul este o nimica toata. Din cand in cand, fosta sotie ii trimite si bani, pe langa telegramele ce se termina intotdeuna cu promisiunea “Urmeaza scrisoare”. O masa inseamna cateva ore de lucru si, poate o erectie. Sylvester, proprietarul avar de la Villa Borghese care aduce mereu in vizita posibili chiriasi, Tania cea care face dragoste cu foc si vrea sa fuga in Rusia cu Henry, Boris, un evreu rus nenorocit, Carl, Moldorf, Van Norden, cu totii sunt personaje pitoresti intr-o permanenta lupta cu saracia si nebunia, camuflate intr-o speranta boema.

E de un umor macabru sa citesti despre evrei niste pareri libere, scrise pe vremea cand lumea nici macar nu banuia finalitatea tragica a unor astfel de idei. “Tropicul Cancerului” te face deseori sa exprimi mirat un “Daca ar fi stiut Miller ce va urma…”. In acest sens sunt distractive si gusturile sexuale din acele vremuri. Cand una dintre amantele lui Van Norden isi rade parul pubian, acesta face o adevarata criza.

Ii povesteste apoi lui Henry: Ai avut vreodata o femeie care sa-si fi ras pelvisul? E respingatoare, nu? Si e si caraghioasa, inseamna ca a innebunit. Nu mai arata a pasarica, arata ca o scoica moarta. […] Am facut-o sa si-o tina deschisa si am luminat-o cu lanterna. Trebuia sa ma fi vazut… eram de un comic. […] In viata mea n-am cercatat o pizda cu atata seriozitate. […] Parul o face sa para ceva misterios. Tocmai de aceea o statuie te lasa rece. O singura data am vazut un sex adevarat la o statuie… era o statuie de Rodin. […]

Cand te uiti asa la ea, aproape cu totala detasare, iti trec prin cap tot felul de aiureli. Te gandesti la tot misterul sexului si pe urma descoperi ca nu e nimic, ca nu e decat un gol, o gaura. […] E dezgustator. Ma adusese aproape in pragul nebuniei. I-am facut rapid felul si, dupa aia, m-am intors cu spatele la ea. Un exercitiu simplu, pentru a observa cat de mult s-a schimbat moda, ar fi sa vizionti, la intamplare un film porno din anii 60, apoi unul din anii 70 – 80, si, in final ceva din anii 90 si de acum. Parul dispare de pe pubis treptat, iar in zilele noastre lui Van Norden i s-ar fi parut ceva normal ca sexul femeii sa fie acoperit delicat numai de un puf in forma de patratel, triunghi, liniuta sau chiar lipsit total de par.

Intr-o recenta editie romaneasca de Playboy, dupa un Photoshop sau un unghi ales cu atentie la photo shooting, Danielei Crudu nici macar nu i se mai distinge linia care coboara intre picioare si desparte labiile. Poate ca in viitor ne vor excita femeile asexuate, un organ plat… ca al papusilor Barbie.

Alta data, cand Henry primeste o propunere de la o prostituata insarcinata, afirma mirat: N-am vazut niciodata un loc care sa egaleze Parisul in privinta atractiilor sexuale. De cum o femeie isi pierde un dinte din fata, un ochi sau un picior o ia razna. In America ar muri de foame daca n-ar avea decat un trup mutilat. Aici e cu totul altfel. Un dinte lipsa, un nas mancat de vreo boala sau un uter cazut, orice nenorocire care agraveaza lipsa de farmec a unei femei pare sa fie privita ca o picanterie in plus, un stimulent pentru poftele sleite ale masculului.

Astazi, site-urile porno care prezinta femei cu mici “imperfectiuni” si fetisuri cat mai bizare sunt la mare cautare. Poate ca oamenilor nu le place, de fapt, perfectiunea, poate ca idea ii plictiseste. In drumul catre ea se indragostesc de imperfectiune. Povestea asta imi aminteste de Nichita Stanescu care isi incheia poezia “Cubul” cu: Toti, dar absolut toti zice-vor: Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colt sfaramat.

Romanul este liric, savuros, plin de comparatii ingenioase si neasteptate, de visari cu ochii deschisi, de metafore uluitoare care te fac sa recitesti anumite pasaje de zeci de ori, ca pe niste poezii. Si chiar daca lumea se naruie, Parisul care-i apartine lui Matisse e cutremurat de orgasme luminoase, gafaitoare, chiar aerul este impregnat de o sperma statuta, iar copacii sunt ravasiti ca niste plete. Desi personajul principal este plin de speranta si se bucura ca un copil de cele mai neinsemnate lucruri, realitatea in care traieste te face sa te cutremuri. Este acel pesimism extrem, morbid, camuflat in optimism si in umor. Iar tristetea cea mai trista mi s-a parut intotdeauna cea din spatele unui zambet.

Romanul “Herzog” al lui Saul Bellow este un om complet. Un om inchis intre coperte cu tot ce inseamna el: trecut, prezent si speranta sau, in cazul lui Moses Herzog: ratare, tristete si cautare. Caci,  in realitate, viata unui om chiar poate trece doar prin aceste trei etape, iar monotonia esecului va fi sparta din cand in cand numai prin inversarea lor neasteptata, jucausa. Moses ramane fara penaj chiar in timpul zborului spre succesul profesional care ar fi trebuit sa se concretizeze intr-un studiu despre istoria romantismului care nu-si mai gaseste coerenta, deci nici finalul. Sotia il inseala cu cel mai bun prieten al lui (pentru care Herzog face nenumarate sacrificii).

Tocmai ei, cei mai apropiati doi oameni il tradeaza, iar tradarea lor devine jocul incitant in care intra toate cunostintele comune. Chemat zilnic la cabinet de catre un psihiatru ce comploteaza cu amantii, dus la curse de cai de catre un unchi, Moses este plimbat de colo-colo cu un singur scop: sa nu fie acasa cand Madeleine face dragoste cu Gersbach dupa ce au inchis copilul afara, in masina. Incercand sa uite ca totul in jur se dezintegreaza (a esuat ca scriitor, ca parinte, ca sot), Herzog scrie fara incetare scrisori oricui: prietenilor, dusmanilor, colegilor, rudelor, politicienilor sau filozofilor, ba chiar si mortilor. Scrisorile nu ajung niciodata intr-un plic, nu pleca nicaieri.

Cuvintele putrezesc pe hartii uitate peste tot sau aruncate direct la cosul de gunoi. Alteori le scrie doar in minte incercand sa inteleaga si sa se inteleaga. Pe masura ce lasi paginile cartii in urma, incepi sa cunosti acest personaj mai bine decat iti cunosti tatal sau bunicul. Geniul lui Saul Bellow, ca si la alti laureati ai Nobelului, sta tocmai in atentia chirurgicala pentru detaliu. El este intr-o legatura completa cu personajul, vitala, subiectiva si sincera pana la cruzime. Analizandu-si ultima casnicie, comparand-o cu prima, comparandu-le pe amandoua cu aventura pe care a avut-o in trecut cu o japoneza (Sono) sau, in prezent, cu tanara si frumoasa Ramona, Mosez ajunge sa afirme confuzat: “Nu voi intelege niciodata ce vor femeile. Ce vor? Mananca salata si beau sange de om.”

Ca un caine batut fara vina de nenumarate ori, Moses se apropie cu teama de casa Ramonei, fata care il asteapta acum cu bratele deschise, pentru ca “Adapostul de azi poate fi inchisoarea de maine”. Inteligenta si sensibilitatea (atat de) umana ii contrazic soarta de caine. Parerile sale despre politica, economie, filosofie, literatura fac romanul extrem de incitant. Esti purtat cu o viteza ametitoare de la drama din sufletul sau la framantarile intelectualte concretizate in pareri pertinente legate de diferite domenii umaniste, domenii in care are siguranta unei gazde si nu timiditatea unui musafir, unui nou venit neavenit. Si totusi, dupa toata aceasta calatorie nebuneasca, totul iti apare clar, poti vedea o viata atat de limpede incat, daca te cunosti indeajuns, poti spune ca, ai trait “in cunostinta de cauza” nu una, ci doua vieti.

“Traieste sau mori. Dar nu otravi totul!” sunt cuvintele care fac piruete in mintea mea de cand l-am auzit pe Herzog rostindu-le, candva, asa, ca pentru el.