Bogdan Nicolai

Am citit si am vazut Fight Club acum fix zece ani si m-am indragostit de Marla (Helena Bonham Carter). Am cautat-o in cateva dintre prietenele din adolescenta si pentru ca nu am gasit-o, nu m-am mai atins nici mort de ceva creat de Chuck Palahniuk. Asta asa… in semn de protest. La pubertate ai nevoie sa protestezi impotriva oricui, sa dai si sa iti iei pumni, altfel te incalti cu frustrari si le tarsai prin viata. De curand, inainte de Craciun, am decis sa ma impac totusi cu americanul si am ales de pe raft nu Rant, nu, nici Sufocare, nici macar Supravietuitor, care merita putina atentie macar pentru faptul ca paginile ii sunt numerotate de la coada spre cap.

Am ales Jurnal, o carte cu titlu insipid, care in mod normal nu mi-ar fi atras atentia oricat de tare ar fi strigat la mine prin gura criticilor. Dar cum sa nu-ti lasi gandurile sagetate de un roman care incepe cu Azi e cea mai lunga zi a anului – dar care zi nu e asa? Jurnalul lui Misty Tracy Wilmot, fosta studenta la Arte frumoase, jurnal tinut pe timp de vara, cat timp sotul i se scalda intr-o coma profunda in urma unei sinucideri esuate. Cum l-a cunoscut? Cum a ajuns cu el pe insula si-apoi chelnerita intr-un hotel? Si, in final, cum va salva prin arta ei intreaga insula Waytansea? Astea-s delicii literare perfecte pentru un desert usor.

Ce poti manca mai consistent cu ochii din acest roman? Pai… sa tot fie o ora-doua de grafologie si chiar trei-patru de anatomie. Misty primeste zilnic telefoane de la persoane carora sotul ei Peter le-a renovat casa si le-a ascuns sub ziduri bucataria, debaraua sau toaleta. Spargand rigipsul cu cate un baros, clientii descopereau mesaje oribile, premonitorii, pe pereti. Noroc sau ghinion (in cartea asta totul e, de fapt, destin), la fel pateste si Angel Delaporte, personaj bizar, pasionat de arta, dar si de arta scrisului: Grafologia spune ca scrisul de mana dezvaluie cele trei laturi ale personalitatii umane. Tot ce se coboara sub nivelul cuvintelor, cum ar fi codite de la g sau y, tine de subconstientul tau. Sau ceea ce Froid a numit id-ul tau. Cea mai animalica latura a ta. Daca e inclinata spre dreapta inseamna ca te deschizi inspre viitor si la lumea din fata ta. Daca, din contra, codita e inclinata spre stanga, inseamna ca esti blocat in trecut si pe propria ta pesoana.

Spuneam ceva si de anatomie? La anatomia feţei se pricepe insasi Misty cea blesteamata: Muschiul mentalis, corugatorul si toti ceilalti minusculi muschi ai fetei sunt primele lucuri pe care ti le predau la ora de anatomie la scoala de arta. Stiind toate astea esti in stare sa depistezi un zambet fals pentru ca cei doi muschi, rizorius si platismal, iti patratesc buza inferioara, scotand-o in evidenta si expunand-ti dintii de jos. Daca nu te-ai convins, priveste-l cu atentie. Jurnal (te) ademeneste sa-i fi voaior. Spun asta si-ti zambesc. Nici nu as mai avea cum altfel decat sincer.

Citeste si Un fel de a spune… si Jurnalul unei masini de lux

Noua romane, dintre care sapte fantastice si doua, la fel de frumoase, dar fara elemente „din alte lumi”, trei volume de nuvele si o culegere de interviuri despre atentatul cu gaz sarin de la metroul din Tokio. Treisprezece carti in total, atat insumeaza opera tradusa in limba romana a lui Haruki Murakami. Le-am citit pe toate pe nerasuflate si am recitit cinci dintre ele. Acum stau toate cuminti pe masa mea de lucru, asteptand sa fie luate in brate, mangaiate si rasfoite.

Haruki Murakami. Este scriitorul caruia ii datorez faptul ca am o pisica si faptul ca sunt mai mereu relaxat, inclusiv atunci cand iubesc nebuneste. Daca toate personajele din literatura ar prinde viata si ar misuna printre noi, le-am putea recunoaste pe cele din „In cautarea oii fantastice”, „La sud de granita…”, „Padurea norvegiana”, „Kafka pe malul marii” sau „Cronica pasarii-arc” dupa atitudinea calma, inteleapta.

Cei ce se nasc din picatura de cerneala a celui mai bine vandut scriitor japonez nu tipa niciodata, nu se enerveaza, nu fug si nici nu se tem de moarte, ci asteapta, asteapta sa vada ce li se va intampla, cauta in liniste chiar si atunci cand (inca) nu stiu ce. Destinul ii invita la dans, dans, dans si asa incepe acea disperare „asezata”, inghititul in sec si mai ales… drumul.

Romanele lui Murakami au fiecare cate un drum in care te poti trezi ca trebuie sa cotesti brusc la dreapta prin zidul unei camere de hotel, pentru a putea merge mai departe. Iar fiecare drum are muzica (Beatles, Radiohead, Stan Gets, Nat Kink Cole, Duke Ellington, Antonio Carlos Jobim, Frank Sinatra) si calauzele lui, personaje carismatice, mai mult sau mai putin prietenoase, de la Omul-Oaie la pisici care vorbesc, de la Colonelul Sanders (KFC) la Broscanul care salveaz Tokio.

Irealul se intrepatrunde cu realul atat de subtil si totodata atat de natural, incat, dupa ce ai inchis cartea nu te-ar surprinde absolut deloc calul viu care te astepta in bucatarie pentru o discutie importanta. Daca pornim de la premisa prietenului meu Meyer Lansky, cum ca oamenii urasc ceea ce nu inteleg, atunci romanele lui Murakami ne fac cu siguranta mai toleranti.

Ba au plecat de acasa cu economiile pe ultimele luni, ba traiesc din somaj, ba dintr-o mostenire de la un unchi bogat… cum-necum… omuletii care prind viata intre aceste coperte, nu au probleme cu banii. Cum s-ar putea descurca altfel intr-o societate consumerista, cat se poate de capitalista? Caci Japonia nu mai are nimic traditional. Murakami nu te invita acolo, asa cum fac alti scriitori nationalisti.

Insa te poti trezi ca mine, plin de curiozitate, la sapte dimineata in fata unei firme de inchirieri auto, intreband daca au cumva o Honda. Tot el te poate scoate seara din casa pentru a savura un Heineken, un concert de jazz sau o gogoasa de la Dunkin’ Donuts. Deci, cu ce ramai dupa ce il citesti pe Murakami? Urmareste-ma cu atentie!

Citeste si Un gand oarecare de despartire

Citesc Henry si June (din Jurnalul Dragostei necenzurat) de Anaïs Nin si descopar un mod delicat si foarte excitant de a te destainui:

Dar a doua zi, pentru ca nu astept nimic, nebunia lui Eduardo revine si simt, pentru prima data, destinul, nevoia imperativa a unei hotarari psihologice. Mergem in plin soare la un hotel pe care-l stie el, urcam scara, veseli, intram intr-o camera galbena. Ii cer sa traga draperiile. Ne-am saturat de visuri, de inchipuiri, de tragedie, de literatura.

Sa iubesti. Sa-l iubesti chiar daca esti casatorita, chiar daca si el este insurat. Sa o iubesti chiar si pe ea, pe sotia lui. Sa iti iubesti si sotul. Sa iubesti pentru ca asa iti vine, pentru ca asa vrei astazi. Sa ai curajul. Sa faci dragoste cu un necunoscut pentru ca… iti place, pentru ca… te vrea, pentru ca ti-e mila sau groaznic de frica. Sa fii Anaïs Nin, intruchiparea lui Emmanuelle si a lui O la un loc, iubita a lui Henry Miller, fiecare gand, fiecare cuvant… poezie. Paris. Miere. Sperma. Literatura. Durere. Desfrau. Fericire. Anaïs. Nin.

Citeste si Only For Lovers 

Mai, iunie, iulie, august, aproape octombrie. Cinci luni in care blog-ul a supravietuit doar din pescuit pesti mici. Am plecat, dar sper ca mi-am lasat loc de “Buna seara!”.

Buna seara!

Intre timp am slabit zece kilograme, m-am tuns, m-am imprietenit cu mancarea japoneza si mi-am luat un teren pe malul unui lac. M-am plimbat prin Sighisoara, Paris, Constanta, pe acasa pe la Sinaia, Brasov, am vizitat casa lui Noica de la Paltinis si m-am minunat cu intarziere de noul Sibiu. Am fost la un pas de a pierde totul. Am pierdut doar o parte, dar sunt inca in picioare. Am totusi mici zgarieturi pe fata, care ma fac sa par mai dur si mai matur, mai trecut prin viata ca De Niro prin Casino. Pe langa toata nebunia cu Vara lu’ Sara si cu M is for Michael, am reusit sa termin o noua nuvela, pe cat de tanara, pe atat de hoata. Ea i-a sterpelit titlul celui ce se vroia candva un roman autobiografic despre nebunii care mi-au schimbat viata. Acum, Jumatatea mea de pat are doar 45 de pagini, pastreaza unele detalii intim-picante atarnate de titlu, e coerenta si mai multe nu spun inca.

Nu am uitat nici de promisiunea anului: sa citesc tot ce mi-a mai ramas de citit din lista de carti a lui Llosa. Intamplator sau nu, dupa Herzog si Sfarsitul unei iubiri, am citit O zi din viata lui Ivan Denisovici, care iese (doar) din (aceasta) discutie, Opiniile unui clovn de Heinrich Boll si Toba de tinichea de Gunter Grass. Doua capodopere in limba engleza si doua scrise in limba lui Goethe, care au acelasi personaj principal feminin: o femeie adulterina si, in acelasi timp, catolica pana in maduva oaselor.

1. In Opiniile unui clovn lucrurile sunt cat se poate de clare: Hans reuseste sa o piarda pe Marie, refuzand sa o ia de sotie. Ea se refugiaza in bratele altui barbat pe care il insoteste in Italia, tara catolicismului. Hans isi imagineaza in repetate randuri, cu ura, audienta lor la Papa. Pentru ca a considerat ca biserica si statul nu trebuie sa-si infiga ghearele lungi in dragostea adevarata, Hans este renegat de societatea catolica postbelica din Bonn, iar decaderea sa este savurata de toti cei care ii erau alaturi odinioara. Portretizarea catolicismului in romanul lui Boll aduce cu portretul facut de El Greco cardinalului care-l condamna la moarte.

2. Intr-un alt roman de Nobel, de data aceasta cel al lui Saul Bellow, aborderea este asemanatoare. Profesorul Moses Herzog o pierde definitiv pe credincioasa Madeleine. Ea se recasatoreste cu Gersbach, alaturi de care se poate invarti in plicticoasele cercuri rumegatoare de dogme catolice.

3. Sfarsitul unei iubiri este vazut prin ochii lui Maurice, amantul necredincios (din punct de vedere religios). Dupa ce Sarah i se ofera in niste partide de… dragoste nebuna, inselandu-si sotul (Henry) in repetate randuri, fuge din bratele lui Maurice intr-un moment disperat care o obliga sa-i jure credinta vesnica lui Dumnezu.

4. A patra adulterina ce se scalda in apa sfintita este Agnes Matzerath, care isi inseala sotul cu bunul lor prieten Jan Bronski. Micutul Oskar, geniul cu toba de tinichea, isi insoteste mama la biserica, unde Agnes ii cere Domnului indurare. Momentul in care “pustiul” ii aseaza pruncului Iisus toba si betele in brate, cerandu-i sa bata, este memorabil, superb, iar cartea merita citita macar de doua ori.

Oare de ce a introdus Llosa mai multe romane cu acelasi subiect in lista sa? Oare prin Adevarul minciunilor incearca, de fapt, sa-i dea o palma unei (ne)credincioase? Care dintre cele doua mari iubiri ale vietii sale era mai apropiata de biserica si de pacat: matusa pe care a luat-o de sotie provocand un mare scandal in familie sau verisoara care ii face trei copii? Subiectul merita o cercetare minutioasa.

O alta intrebare, la fel de speculativa, la fel de potrivita pentru un supliment de literatura al ziarului Libertatea, ar fi daca exista intr-adevar o legatura clara intre catolicism si pacatul de a insela dupa casatorie. Cateva cazuri din viata reala ma pun pe ganduri, insa ma opresc aici pentru a nu porni o noua cruciada.

Citeste si Herzog de Saul Bellow si Sfarsitul unei iubiri de Graham Greene

De vreo doi-trei ani ma holbez la expozitii si proiectii la MNAC. De vreo doua-trei luni ma duc acolo in diminetile de week-end ca sa sorb din cafea si sa degust idei si culori prin wireless. Acum vreo doua-trei saptamani am devenit brusc nelinistit la sosirea in cafenea a lui Emil Brumaru. S-a asezat la bar impreuna cu un prieten la fel de tanar la spirit. S-ar putea sa fi fost chiar Fanus Neagu. S-au amuzat copios o jumatate de ceas.

Sa le intrerup discutia? Sa ma duc sa ma inchin la el ca la un zeu, asa cum am facut acum cativa ani cu Florian Pittis in pasajul Villacrosse? Pe mess, Georgiana, ma incuraja: „Du-te, coaie, fa-l fericit pe Brumaru! Iti dai seama cat de mult se va bucura cand va vedea ca vine un pustan si ii spune ca il admira si-l citeste?!”

N-AM AVUT CURAJ. Am luat pana acum sute de interviuri, multe dintre ele, unor oameni care imi zambeau din posterele lipite pe usa camerei mele cand eram mic.

Insa am si eu limitele mele. Uneori mi se pune un nod in gat si simt cum raman fara sange-n pula. Am fugit acasa si am recitit „Submarinul erotic” si blog-ul Hobbitului. Am gasit si un interviu belea in Cotidianul. Iar saptamana urmatoare am dat intr-o librarie din Sinaia peste geniala Poveste a boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu.

Am citit-o si am rascitit-o cu interesul cu care ai rasfoi sexul – hai sa-i spunem „pizda”, ca sa nu ma acuze maestrul de pudoare prematura – celor doua personaje: Tamara (Tamariuska, Tamy) ce „se zbate-n pula ca-n povesti/ in plase fabulosii pesti” gemand „precum o zana dalba/ Prinsa-n vazduh si desfacuta/ De-o raza, soarele s-o futa” si Porcuta Satanici „cu cinci lindici” careia ii dedica sonete misogine numai bune de pus pe beat de Cheloo de la Parazitii: „Astazi o faci pe Doamna, vesmintele te-mbraca/ Penibil, ca pe-o iapa-o pereche de chiloti.”

Ce e violent, vulgar in lumea noastra, in lumea lui e imbracat in piele fina de femeie: „Crapa-ti-ar curu-n doua buci frumoase/ Plezni-ti-ar pizda-n patru buze moi/ Femeie, teleguta de matase/ Cu rotile-nmuiate in oloi”. Grotescul devine sublim la Brumaru: „Iar ochii ti-i voi scoate la sfarsit./ Si unu-n cur, cel’lalt in pizda trista/ Ti-l voi baga, sa poti sa vezi, cumplit,/ Acele parti ce-atat m-au fericit”.

Poezii precum Tamariuska cu salele ei plate fac cat cel mai bun roman erotic si cel mai bun film deocheat la un loc, atat ca scenariu, cat si ca regie si imagine. Pretioasa carte verde cuprinde intr-o ordine aproape dadaista rondeluri, sonete, desene de Dumitru Gorzo, poeme, scrisori, scurte povestioare-n proza, pasteluri, „tamarete” si chiar cantece dedicate lui Apollinaire, lui Anton Pann sau Marchizului de Sade, care devine si personaj a lui Brumaru.

Din Povestea boiernasului de tara si a fecioarei… ii poti citi noii iubite miercurea la patru dimineata. E un volum pe care il pot rasfoi pustanii de clasa a opta in recreatie razand in hohote si grabindu-se apoi spre casa ca sa faca in baie ce faceam cu totii la varsta lor si inca mai facem si acum… in pula noastra de rusinosi.

Un volum care sfideaza printr-o creativitate debordanta cliseele despre dragoste si sex impuse de o societate din ce in ce mai vulgara – dar, paradoxal, din ce in ce mai pudica si mai limitata – sau de scenaristii de la Hollywood, aflati intr-o permanenta greva (mentala), cu creierul mic blocat in pozitia misionarului peste creierul si mai mic.

Citeste si Fete Suspecte sau Deznodamantul

Marturisesc ca fac aceasta scurta recenzie fara sa fi “sfarsit” inca “Sfarsitul unei iubiri”. Dar nu e chiar o tragedie, nu-i asa? Cred ca e chiar “profi” sa vorbesc despre o carte cand am citit numai 80% din ea. Prins intre pagini, in mijlocul actiunii, am, in acest fel, credibilitate mai mare, transmit cu dinamism, ca un reporter de razboi ce relateaza live dintre transee.

Dragostea ca un razboi, razboiul ca o iubire, amorul si lupta, cele doua trairi atat de intense incat duc la (auto)cunoastere deplina. Exact ca-n “Ultima noapte de dragoste…” a lui Petrescu. Da, si iubirea din acest roman si lungul ei final se desfasoara tot pe timpul razboiului, atata doar ca personajele nu sunt “inrolate” propriu-zis, desi, sunt grav afectate la un moment dat, devenind victimele unei supravietuiri.

Maurice Bendrix este un scriitor apreciat si tot ce vrea initial de la Sarah sunt cateva informatii generale despre viata sotului ei. Henry este un inalt functionar public, ca si personajul romanului la care Bendrix lucra. Cum ajunge Sarah sa-l insele pe Henry cu Maurice? Hmmm… de aici lucrurile devin interesante, iar cartea plina de intelepciune.

Sahar il atrage pe Maurice cu FERICIREA: In anii aceia fericirea aproape ca disparuse din cauza furtunii care se aduna la orizont. O mai puteai afla la oamenii beti, la copii si rareori altundeva. Iar Maurice o cucereste definitiv pe Sarah oferindu-i atentie, admiratie si dragoste. Pentru aceste trei pietre rare femeile sunt in stare sa se refugieze in bratele altcuiva. Iar cand in casnicie nu mai gasesc nici una dintre ele, fuga lor mai poate fi numita tradare? Nu, in nici un caz. Poate dezertare, dar nu tradare.

Nu pot sa fiu singura cu Henry pentru tot restul vietii, sa nu ma admire nimeni, sa nu-si piarda nimeni capul dupa mine, iar eu sa-l ascult cum vorbeste cu alti oameni si sa ma fosilizez sub ploaia cuvintelor ca stalagmitele din grotele din Cheddar, scria Sarah la un moment dat in jurnalul ei. Monotonia avanseaza precum igrasia innegrind treptat caminul, cuvintele sunt reci si umede, iar Sarah simte cum se sufoca.

Discutiile pe care le poarta cu Henry au ca subiect doar cariera lui. El simte nevoia sa o protejeze si ii cere in schimb confirmari ale opiniilor sale (mai ales profesionale). Iubirea lui devine una parinteasca. Henry si-a luat zi libera de la birou. Nu stiu de ce. M-a invitat la pranz la restaurant si ne-am dus la National Galery, am luat cina devreme si am mers la teatru. Era ca un parinte care vine la scoala si-si scoate copilul in oras. DAR COPILUL ESTE EL.

In dorinta nebuna de a-si simti inima pulsand si sexul fierband din nou, Sarah isi inseala sotul fara remuscari, iar Henry ajunge pana in punctul penibil in care este protejat chiar de amantul sotiei sale: Henry si-a primit tava stand in capul oaselor, rezemat de doua perne, in halatul sau verde de lana, iar noi, in camera de jos, pe parchetul tare, sprijiniti pe o singura perna si cu usa intredeschisa, am facut dragoste.

In momentul culminant a trebuit sa-i astup Sarei usor gura cu palma ca sa amortizez acel strigat ciudat, trist si furios, de abandonare totala, de teama sa nu-l auda Henry. O alta noapte de dragoste se incheie prematur cand cladirea alaturata este bombardata. Maurice coboara ca sa vada daca mai este cineva la subsol, iar o noua explozie il ingroapa sub o usa, sub moloz si bucati de balustrada. Sarah coboara disperata si ii vede doar mana impietrita, iesita de sub usa.

Disperata, aceasta atee convinsa isi ridica pentru prima oara privirea catre cer “vanzandu-si” sufletul: Iubite Doamne, ajuta-ma sa cred. Ajuta-ma! Sunt o tarfa si o prefacuta si ma urasc. Nu sunt in stare de nimic. Fa-ma sa cred! Fa-l sa fie viu si o sa cred. Da-i o sansa. Lasa-l sa-si aiba fericirea. Fa asta si o sa cred. Il iubesc si voi face orice daca Tu il readuci la viata. O sa renunt la el pentru totdeauna, numai lasa-i sansa sa traiasca.

Iubirea este mult prea mare, iar renuntarea poate fi numai fizica, nu si sufleteasca. Ideea ca oamenii se pot iubi fara sa se vada unul pe celalalt strapunge romanul in mai multe locuri; ei il pot iubi pe Dumnezeu toata viata fara sa il vada. Divinitatea “accepta” aceasta intelegere perfida si atunci el a aparut in usa si era viu si mi-am zis in gand ca acum incepe agonia de a fi fara el si mi-am dorit sa fie din nou mort sub usa.

Despartirea transforma viata Sarei intr-un desert in care il are alaturi doar pe Dumnezeu. Despartirea transforma iubirea lui Maurice in ura. El nu primeste nici o explicatie si atunci se vede obligat sa caute singur, sa afle. O banuieste de o aventura cu un al treilea, iar ideea asta il innebuneste atat de tare incat il face sa apeleze la un detectiv. Perkis, barbatul mereu serios, meticulos, ciudat, care isi initiaza fiul in aceeasi meserie, devine pata de culoare a romanului. Teama permanenta de a nu da gres in fata progeniturii il trasforma intr-un personaj comic.

Rugaciunea si dorinta se imbina intr-un mod ciudat. Pacatul si credinta devin unul si acelasi, ca la Madelene a lui Herzog. Si apoi ne-a spus ca in Evanghelii Hristos n-a pretins niciodata a fi Dumnezeu, dar ca Hristos a existat ca om si, in orice caz, ce conteaza Evangheliile in comparatie cu durerea de a astepta intruna fara a-l vedea pe Maurice?, se intreaba Sarah. De cealalta parte a despartirtirii, Maurice racneste: Tu ai distrus fericirea noastra, asa cum seceratorul spulbera ascunzatoarea unui soarece: Te urasc, Dumnezeule. Te urasc ca si cum ai exista.

Citeste si Adevarul minciunilor