Sa reusesti sa il divortezi pe Mick Jagger de sotie, sa iti dai intalnire cu Donald Trump, sa fii iubita lui Leos Carax si a lui Eric Clapton, sa spui ca iti doresti “un barbat cu putere nucleara” si sa te opresti, cine stie pentru cat timp, in bratele presedintelui Frantei, devenindu-i sotie. Trebuie sa fii o tarfa data dracului. Doamna Carla Bruni-Sarkozy, ma inclin ca Moisescu. Respectele mele!

Am ajuns sa o cunosc dupa ce o tipa care imi suceste din cand in cand mintile, mi-a povestit cum i-a ascultat albumele la casa unor prieteni, situata intr-o padure. Atmosfera pe care mi-am imaginat-o m-a expediat direct la Carturesti, de unde mi-am cumparat “No promises” si “Quelqu’un m’a dit”. M-am intors acasa si le-am savurat, putin cate putin, pana cand, captivat total, am uitat sa mai sorb din ciocolata fierbinte, care… s-a racit.

Franceza delicioasa, dar si o engleza calda, piese fine ca niste praline, o voce lipsita de putere si tocmai de aceea senzuala, chitara, pian, percutie timida si versuri ale unor mari poeti trecuti, dar si ale lui Michel Houellebecq, un scriitor indeajuns de viu si de controversat incat sa poata face inima Carlei sa ii bata intre picioare. A! Si sa nu uit! Am prins-o cantand intim, ca in dus, si o piesa a celebrului pedofil Serge Gainsbourg. Iar cuvintele asternute pe hartie chiar de ea sunt si ele intime, curajoase, te fac sa te intrebi cum se ofera aceasta doamna cu sani mici si picioare lungi.

“Sunt momogama din cand in cand, dar prefer poligamia si poliandria”, declara Carla Bruni pe vremea cand inca lucra ca model pentru Dior, Givenchy, Rabanne, Lacroix, Lagerfeld, Saint-Laurent, Channel, Versace si ma opresc aici pentru ca in enumeratia asta sunt prea multe reflectoare care-mi bat direct in ochi. “Prefer poligamia…”, hmmm… O declaratie atat de interesanta tocmai pentru ca a fost rostita cu sinceritate de cea care acum este chiar prima doamna a Frantei, tara lui m.. à trois.

Liberté, liberté, liberté! O noua regina la palat! Un, deux, trois, vive la reine! Un, deux, trois, vive le roi!

Citesc Henry si June (din Jurnalul Dragostei necenzurat) de Anaïs Nin si descopar un mod delicat si foarte excitant de a te destainui:

Dar a doua zi, pentru ca nu astept nimic, nebunia lui Eduardo revine si simt, pentru prima data, destinul, nevoia imperativa a unei hotarari psihologice. Mergem in plin soare la un hotel pe care-l stie el, urcam scara, veseli, intram intr-o camera galbena. Ii cer sa traga draperiile. Ne-am saturat de visuri, de inchipuiri, de tragedie, de literatura.

Sa iubesti. Sa-l iubesti chiar daca esti casatorita, chiar daca si el este insurat. Sa o iubesti chiar si pe ea, pe sotia lui. Sa iti iubesti si sotul. Sa iubesti pentru ca asa iti vine, pentru ca asa vrei astazi. Sa ai curajul. Sa faci dragoste cu un necunoscut pentru ca… iti place, pentru ca… te vrea, pentru ca ti-e mila sau groaznic de frica. Sa fii Anaïs Nin, intruchiparea lui Emmanuelle si a lui O la un loc, iubita a lui Henry Miller, fiecare gand, fiecare cuvant… poezie. Paris. Miere. Sperma. Literatura. Durere. Desfrau. Fericire. Anaïs. Nin.

Mai, iunie, iulie, august, aproape octombrie. Cinci luni in care blog-ul a supravietuit doar din pescuit pesti mici. Am plecat, dar sper ca mi-am lasat loc de “Buna seara!”.

Buna seara!

Intre timp am slabit zece kilograme, m-am tuns, m-am imprietenit cu mancarea japoneza si mi-am luat un teren pe malul unui lac. M-am plimbat prin Sighisoara, Paris, Constanta, pe acasa pe la Sinaia, Brasov, am vizitat casa lui Noica de la Paltinis si m-am minunat cu intarziere de noul Sibiu. Am fost la un pas de a pierde totul. Am pierdut doar o parte, dar sunt inca in picioare. Am totusi mici zgarieturi pe fata, care ma fac sa par mai dur si mai matur, mai trecut prin viata ca De Niro prin Casino. Pe langa toata nebunia cu Vara lu’ Sara si cu M is for Michael, am reusit sa termin o noua nuvela, pe cat de tanara, pe atat de hoata. Ea i-a sterpelit titlul celui ce se vroia candva un roman autobiografic despre nebunii care mi-au schimbat viata. Acum, Jumatatea mea de pat are doar 45 de pagini, pastreaza unele detalii intim-picante atarnate de titlu, e coerenta si mai multe nu spun inca.

Nu am uitat nici de promisiunea anului: sa citesc tot ce mi-a mai ramas de citit din lista de carti a lui Llosa. Intamplator sau nu, dupa Herzog si Sfarsitul unei iubiri, am citit O zi din viata lui Ivan Denisovici, care iese (doar) din (aceasta) discutie, Opiniile unui clovn de Heinrich Boll si Toba de tinichea de Gunter Grass. Doua capodopere in limba engleza si doua scrise in limba lui Goethe, care au acelasi personaj principal feminin: o femeie adulterina si, in acelasi timp, catolica pana in maduva oaselor.

1. In Opiniile unui clovn lucrurile sunt cat se poate de clare: Hans reuseste sa o piarda pe Marie, refuzand sa o ia de sotie. Ea se refugiaza in bratele altui barbat pe care il insoteste in Italia, tara catolicismului. Hans isi imagineaza in repetate randuri, cu ura, audienta lor la Papa. Pentru ca a considerat ca biserica si statul nu trebuie sa-si infiga ghearele lungi in dragostea adevarata, Hans este renegat de societatea catolica postbelica din Bonn, iar decaderea sa este savurata de toti cei care ii erau alaturi odinioara. Portretizarea catolicismului in romanul lui Boll aduce cu portretul facut de El Greco cardinalului care-l condamna la moarte.

2. Intr-un alt roman de Nobel, de data aceasta cel al lui Saul Bellow, aborderea este asemanatoare. Profesorul Moses Herzog o pierde definitiv pe credincioasa Madeleine. Ea se recasatoreste cu Gersbach, alaturi de care se poate invarti in plicticoasele cercuri rumegatoare de dogme catolice.

3. Sfarsitul unei iubiri este vazut prin ochii lui Maurice, amantul necredincios (din punct de vedere religios). Dupa ce Sarah i se ofera in niste partide de… dragoste nebuna, inselandu-si sotul (Henry) in repetate randuri, fuge din bratele lui Maurice intr-un moment disperat care o obliga sa-i jure credinta vesnica lui Dumnezu.

4. A patra adulterina ce se scalda in apa sfintita este Agnes Matzerath, care isi inseala sotul cu bunul lor prieten Jan Bronski. Micutul Oskar, geniul cu toba de tinichea, isi insoteste mama la biserica, unde Agnes ii cere Domnului indurare. Momentul in care “pustiul” ii aseaza pruncului Iisus toba si betele in brate, cerandu-i sa bata, este memorabil, superb, iar cartea merita citita macar de doua ori.

Oare de ce a introdus Llosa mai multe romane cu acelasi subiect in lista sa? Oare prin Adevarul minciunilor incearca, de fapt, sa-i dea o palma unei (ne)credincioase? Care dintre cele doua mari iubiri ale vietii sale era mai apropiata de biserica si de pacat: matusa pe care a luat-o de sotie provocand un mare scandal in familie sau verisoara care ii face trei copii? Subiectul merita o cercetare minutioasa.

O alta intrebare, la fel de speculativa, la fel de potrivita pentru un supliment de literatura al ziarului Libertatea, ar fi daca exista intr-adevar o legatura clara intre catolicism si pacatul de a insela dupa casatorie. Cateva cazuri din viata reala ma pun pe ganduri, insa ma opresc aici pentru a nu porni o noua cruciada.

De vreo doi-trei ani ma holbez la expozitii si proiectii la MNAC. De vreo doua-trei luni ma duc acolo in diminetile de week-end ca sa sorb din cafea si sa degust idei si culori prin wireless. Acum vreo doua-trei saptamani am devenit brusc nelinistit la sosirea in cafenea a lui Emil Brumaru. S-a asezat la bar impreuna cu un prieten la fel de tanar la spirit. S-ar putea sa fi fost chiar Fanus Neagu. S-au amuzat copios o jumatate de ceas.

Sa le intrerup discutia? Sa ma duc sa ma inchin la el ca la un zeu, asa cum am facut acum cativa ani cu Florian Pittis in pasajul Villacrosse? Pe mess, Georgiana, ma incuraja: „Du-te, coaie, fa-l fericit pe Brumaru! Iti dai seama cat de mult se va bucura cand va vedea ca vine un pustan si ii spune ca il admira si-l citeste?!”

N-AM AVUT CURAJ. Am luat pana acum sute de interviuri, multe dintre ele, unor oameni care imi zambeau din posterele lipite pe usa camerei mele cand eram mic.

Insa am si eu limitele mele. Uneori mi se pune un nod in gat si simt cum raman fara sange-n pula. Am fugit acasa si am recitit „Submarinul erotic” si blog-ul Hobbitului. Am gasit si un interviu belea in Cotidianul. Iar saptamana urmatoare am dat intr-o librarie din Sinaia peste geniala Poveste a boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu.

Am citit-o si am rascitit-o cu interesul cu care ai rasfoi sexul – hai sa-i spunem „pizda”, ca sa nu ma acuze maestrul de pudoare prematura – celor doua personaje: Tamara (Tamariuska, Tamy) ce „se zbate-n pula ca-n povesti/ in plase fabulosii pesti” gemand „precum o zana dalba/ Prinsa-n vazduh si desfacuta/ De-o raza, soarele s-o futa” si Porcuta Satanici „cu cinci lindici” careia ii dedica sonete misogine numai bune de pus pe beat de Cheloo de la Parazitii: „Astazi o faci pe Doamna, vesmintele te-mbraca/ Penibil, ca pe-o iapa-o pereche de chiloti.”

Ce e violent, vulgar in lumea noastra, in lumea lui e imbracat in piele fina de femeie: „Crapa-ti-ar curu-n doua buci frumoase/ Plezni-ti-ar pizda-n patru buze moi/ Femeie, teleguta de matase/ Cu rotile-nmuiate in oloi”. Grotescul devine sublim la Brumaru: „Iar ochii ti-i voi scoate la sfarsit./ Si unu-n cur, cel’lalt in pizda trista/ Ti-l voi baga, sa poti sa vezi, cumplit,/ Acele parti ce-atat m-au fericit”.

Poezii precum Tamariuska cu salele ei plate fac cat cel mai bun roman erotic si cel mai bun film deocheat la un loc, atat ca scenariu, cat si ca regie si imagine. Pretioasa carte verde cuprinde intr-o ordine aproape dadaista rondeluri, sonete, desene de Dumitru Gorzo, poeme, scrisori, scurte povestioare-n proza, pasteluri, „tamarete” si chiar cantece dedicate lui Apollinaire, lui Anton Pann sau Marchizului de Sade, care devine si personaj a lui Brumaru.

Din Povestea boiernasului de tara si a fecioarei… ii poti citi noii iubite miercurea la patru dimineata. E un volum pe care il pot rasfoi pustanii de clasa a opta in recreatie razand in hohote si grabindu-se apoi spre casa ca sa faca in baie ce faceam cu totii la varsta lor si inca mai facem si acum… in pula noastra de rusinosi.

Un volum care sfideaza printr-o creativitate debordanta cliseele despre dragoste si sex impuse de o societate din ce in ce mai vulgara – dar, paradoxal, din ce in ce mai pudica si mai limitata – sau de scenaristii de la Hollywood, aflati intr-o permanenta greva (mentala), cu creierul mic blocat in pozitia misionarului peste creierul si mai mic.

Marturisesc ca fac aceasta scurta recenzie fara sa fi “sfarsit” inca “Sfarsitul unei iubiri”. Dar nu e chiar o tragedie, nu-i asa? Cred ca e chiar “profi” sa vorbesc despre o carte cand am citit numai 80% din ea. Prins intre pagini, in mijlocul actiunii, am, in acest fel, credibilitate mai mare, transmit cu dinamism, ca un reporter de razboi ce relateaza live dintre transee.

Dragostea ca un razboi, razboiul ca o iubire, amorul si lupta, cele doua trairi atat de intense incat duc la (auto)cunoastere deplina. Exact ca-n “Ultima noapte de dragoste…” a lui Petrescu. Da, si iubirea din acest roman si lungul ei final se desfasoara tot pe timpul razboiului, atata doar ca personajele nu sunt “inrolate” propriu-zis, desi, sunt grav afectate la un moment dat, devenind victimele unei supravietuiri.

Maurice Bendrix este un scriitor apreciat si tot ce vrea initial de la Sarah sunt cateva informatii generale despre viata sotului ei. Henry este un inalt functionar public, ca si personajul romanului la care Bendrix lucra. Cum ajunge Sarah sa-l insele pe Henry cu Maurice? Hmmm… de aici lucrurile devin interesante, iar cartea plina de intelepciune.

Sahar il atrage pe Maurice cu FERICIREA: In anii aceia fericirea aproape ca disparuse din cauza furtunii care se aduna la orizont. O mai puteai afla la oamenii beti, la copii si rareori altundeva. Iar Maurice o cucereste definitiv pe Sarah oferindu-i atentie, admiratie si dragoste. Pentru aceste trei pietre rare femeile sunt in stare sa se refugieze in bratele altcuiva. Iar cand in casnicie nu mai gasesc nici una dintre ele, fuga lor mai poate fi numita tradare? Nu, in nici un caz. Poate dezertare, dar nu tradare.

Nu pot sa fiu singura cu Henry pentru tot restul vietii, sa nu ma admire nimeni, sa nu-si piarda nimeni capul dupa mine, iar eu sa-l ascult cum vorbeste cu alti oameni si sa ma fosilizez sub ploaia cuvintelor ca stalagmitele din grotele din Cheddar, scria Sarah la un moment dat in jurnalul ei. Monotonia avanseaza precum igrasia innegrind treptat caminul, cuvintele sunt reci si umede, iar Sarah simte cum se sufoca.

Discutiile pe care le poarta cu Henry au ca subiect doar cariera lui. El simte nevoia sa o protejeze si ii cere in schimb confirmari ale opiniilor sale (mai ales profesionale). Iubirea lui devine una parinteasca. Henry si-a luat zi libera de la birou. Nu stiu de ce. M-a invitat la pranz la restaurant si ne-am dus la National Galery, am luat cina devreme si am mers la teatru. Era ca un parinte care vine la scoala si-si scoate copilul in oras. DAR COPILUL ESTE EL.

In dorinta nebuna de a-si simti inima pulsand si sexul fierband din nou, Sarah isi inseala sotul fara remuscari, iar Henry ajunge pana in punctul penibil in care este protejat chiar de amantul sotiei sale: Henry si-a primit tava stand in capul oaselor, rezemat de doua perne, in halatul sau verde de lana, iar noi, in camera de jos, pe parchetul tare, sprijiniti pe o singura perna si cu usa intredeschisa, am facut dragoste.

In momentul culminant a trebuit sa-i astup Sarei usor gura cu palma ca sa amortizez acel strigat ciudat, trist si furios, de abandonare totala, de teama sa nu-l auda Henry. O alta noapte de dragoste se incheie prematur cand cladirea alaturata este bombardata. Maurice coboara ca sa vada daca mai este cineva la subsol, iar o noua explozie il ingroapa sub o usa, sub moloz si bucati de balustrada. Sarah coboara disperata si ii vede doar mana impietrita, iesita de sub usa.

Disperata, aceasta atee convinsa isi ridica pentru prima oara privirea catre cer “vanzandu-si” sufletul: Iubite Doamne, ajuta-ma sa cred. Ajuta-ma! Sunt o tarfa si o prefacuta si ma urasc. Nu sunt in stare de nimic. Fa-ma sa cred! Fa-l sa fie viu si o sa cred. Da-i o sansa. Lasa-l sa-si aiba fericirea. Fa asta si o sa cred. Il iubesc si voi face orice daca Tu il readuci la viata. O sa renunt la el pentru totdeauna, numai lasa-i sansa sa traiasca.

Iubirea este mult prea mare, iar renuntarea poate fi numai fizica, nu si sufleteasca. Ideea ca oamenii se pot iubi fara sa se vada unul pe celalalt strapunge romanul in mai multe locuri; ei il pot iubi pe Dumnezeu toata viata fara sa il vada. Divinitatea “accepta” aceasta intelegere perfida si atunci el a aparut in usa si era viu si mi-am zis in gand ca acum incepe agonia de a fi fara el si mi-am dorit sa fie din nou mort sub usa.

Despartirea transforma viata Sarei intr-un desert in care il are alaturi doar pe Dumnezeu. Despartirea transforma iubirea lui Maurice in ura. El nu primeste nici o explicatie si atunci se vede obligat sa caute singur, sa afle. O banuieste de o aventura cu un al treilea, iar ideea asta il innebuneste atat de tare incat il face sa apeleze la un detectiv. Perkis, barbatul mereu serios, meticulos, ciudat, care isi initiaza fiul in aceeasi meserie, devine pata de culoare a romanului. Teama permanenta de a nu da gres in fata progeniturii il trasforma intr-un personaj comic.

Rugaciunea si dorinta se imbina intr-un mod ciudat. Pacatul si credinta devin unul si acelasi, ca la Madelene a lui Herzog. Si apoi ne-a spus ca in Evanghelii Hristos n-a pretins niciodata a fi Dumnezeu, dar ca Hristos a existat ca om si, in orice caz, ce conteaza Evangheliile in comparatie cu durerea de a astepta intruna fara a-l vedea pe Maurice?, se intreaba Sarah. De cealalta parte a despartirtirii, Maurice racneste: Tu ai distrus fericirea noastra, asa cum seceratorul spulbera ascunzatoarea unui soarece: Te urasc, Dumnezeule. Te urasc ca si cum ai exista.